Episodul 3

Probabil va intrebati de ce am intrerupt ieri atat de brusc povestea... Pentru ca la auzul acelor cuvinte inima personajului s-a oprit pentru cateva clipe si-o unda de bucurie i-a invadat intregul corp. Simtea furnicaturi din talpi pana in crestet. Erau cuvintele pe care le astepta de-o viata intreaga si astfel raspunsul a fost simplu:
- Da, a venit!
In acel moment si-a dat seama ca S-AU GASIT.
[Poate va intrebati de ce am folosit majuscule si bold. Pentru ca nu pot descrie in cuvinte incarcatura emotionala si sentimentala a momentului. Imaginati-va ca ati trait pana in aceasta clipa fara cel mai de pret lucru sau fara cea mai de pret fiinta din viata voastra si tot timpul simteati ca va lipseste ceva pentru a fi cu adevarat fericiti si impliniti. Acum ati gasit ceea ce va lipsea. descrieti in cuvinte sentimentul. Puteti?]
Dar sa revenim la povestea noastra.
Au mers impreuna la hotel. S-au cazat si s-au indreptat spre camera. Au patruns pe rand si usa s-a inchis in urma lor. In sfarsit singuri! Dupa o asteptare destul de lunga si un drum istovitor eroul nostru privea fiinta din fata sa si nu-i venea sa creada ca sunt impreuna. Aceasta se intorsese cu spatele catre el si privea pe fereastra. "Cum sa reactionez?" si "Ce sa zic?" erau intrebarile care i-au strafulgerat mintea. Apoi a facut gestul cel mai simplu si cel mai frumos: si-a imbratisat iubirea - da, deja se poate folosi acest cuvant - ca pe un trofeu , cel mai de pret pe care viata i-l putea oferi si a sarutat-o. Au urmat ore intregi de-a lungul carora s-au oferit unul altuia pana la epuizare, si-au explorat fiecare particica a corpului, au privit-o, au atins-o, si sarutat-o pentru a si-o intipari in memorie. Au adormit jucandu-se unul in parul celuilalt si soptindu-si "Te iubesc!". Dimineata i-a gasit imbratisati. S-au trezit aproape simultan, s-au privit, s-au sarutat si... din pacate... au constientizat ca se apropie momentul in care trebuie sa se desparta.
Daca in acele momente ar fi putut sa ceara ceva, singurul lucru pe care l-ar fi cerut ar fi fost ca timpul sa stea in loc. Dar cum asta nu este posibil, timpul, devenit dusmanul celor doi isi continua impasibil scurgerea. Au plecat impreuna sa ia micul-dejun desi nu-i era foame niciunuia. Dragostea ii hranise, ii hranea si ii va hrani in continuare. Au mancat incet, privindu-se in ochi, incercand sa castige macar o clipa de stat impreuna in plus.
Clipa despartirii a sosit:
- Cand ne vom mai revedea?
- Nu stiu, cat mai repede posibil!
S-au urcat fiecare in masina sa si au plecat fara sa se uite inapoi. Dupa doua sute de metri suna telefonul:
- Te rog, intoarce-te! se auzi in difuzor.
- Daca as sti ca nu o sa mai plec niciodata m-as intoarce.
- Te rog, te rog, te iubesc, te rog intoarce-te!
Nu a mai raspuns nimic. Nu mai avea puterea sa o faca. Plangea. Pentru prima oara in viata sa plangea din dragoste. Dupa doua-trei minute a spus:
- Pana ne vom revedea, la orice ora din zi si din noapte poti sa ma suni pentru ca voi fi acolo sa iti raspund. Voi fi acolo doar pentru tine. Te iubesc, ingerasul meu cu ochi albastri!

Episodul 2

Discutii pe net…o promisiune facuta cu gandul de a nu fi respectata: “Maine o sa vin la tine!”. Neincrederea, neconstientizarea sentimentelor ce ii incercau pe amandoi faceau ca aceste vorbe sa sune la fel cum ar suna un mars funebru la o nunta. Si totusi cineva trebuia sa ia initiativa! Astfel, cateva cuvinte au aparut in ferestra de mess: “Ti-am facut rezervare pentru maine seara la hotel!”. In continuare nimic nou, unu dintre eroi a crezut ca e vorba de-o gluma. Si totusi... a doua zi dimineata un telefon avea sa schimbe destinul personajelor noastre.
- Alo!
- Alo, da?
- Buna dimineata! Aveti o rezervare online pentru seara aceasta la noi. Confirmati prezenta dvs?
Un sentiment de incertitudine in simbioza cu rusinea unui raspuns negativ l-a cuprins pe unul din eroi.
- Da, dar voi ajunge spre seara, va rog sa nu dati camera.
- Ok, dar daca se intampla ceva neprevazut si nu puteti ajunge va rugam sa ne anuntati.
Dupa acest telefon timpul parca se dilatase, secundele pareau minute, minutele ore, orele zile. Incercat inca de intrebarea “Se merita oare ceea ce vreau sa fac?”, dar manat de un sentiment pe care nu il intelegea, personajul nostru se urca in masina si incepu sa conduca. In mintea lui exista un singur gand: “Esti sigur ca vrei sa faci asta?”. Ratiunea ii spunea sa se intoarca, dar inima ii dicta altceva. Pe drum au mai vorbit de cateva ori la telefon. In glasul fiecaruia se simtea o oarecare emotie. Cu o ora inainte sa ajunga la intalnirea cu persoana care ii trezise sentimente noi, eroul nostru puse mana pe telefon si forma numarul atat de bine cunoscut…stupoare nu raspundea nimeni. A incercat din nou dupa cinci minute… La fel, niciun raspuns. Dupa alte cinci minute de neliniste a incercat iar… Nimic! “Sa fie oare la fel ca toata lumea intalnita pana acum si sa vrea doar sa isi bata joc de oameni?” era gandul care ii macina mintea. Sa fim seriosi, cine nu ar fi crezut la fel in conditiile in care pana in acel moment telefonul nu suna de mai mult de doua ori pana ca in difuzor sa se auda vocea aceea atat de calda si cunoscuta?
Cu toate acestea si-a zis: “O sa merg, o sa ajung la locul stabilit de intalnire, daca nu e acolo ii trimit mesaj ca am ajuns, astept jumatate de ora si daca nu apare o sa ma intorc acasa”, dar nu se poate exprima in cuvinte cat isi dorea ca ceea ce gandea sa fie doar un scenariu demn de Zmeura de Aur!
Cu cateva minute inainte sa ajunga pe ecranul telefonului sau aparu simplu “Puiutz”. Era persoana care ii facea inima sa bata cu putere de cate ori vorbea cu ea. I-a explicat de ce nu a raspuns la telefon si i-a adresat intrebarea fireasca:
- Pe unde esti?
- La zece km de tine, a fost raspunsul.
- Eu sunt deja la locul de intalnire.
Manat de paranoia, in speranta ca persoana draga sa nu dispara, ii spuse:
- Ramai la telefon pana ajung!
- Bine, a venit raspunsul.
Mai sunt 3, 2, 1 km…..cateva sute de metri. Deja se contura silueta glasului pe care il adora deja. In sfarsit a venit momentul atat de mult asteptat. A oprit masina langa cealalta care-l astepta, a deschis geamul si a auzit niste cuvinte ce aveau sa ii rasune in minte de atunci incolo:
- A venit puiul meu!

Episodul 1

14 aprilie 2008, cu siguranta o zi obisnuita pt. majoritatea oamenilor, la fel si pt. cele doua personaje ale povestii noastre. Toate acestea pana in momentul in care s-au intalnit. Oare cum? Simplu... Prin intermediul Internetului. Unul dintre personaje venea dupa o relatie pe care o terminase si ulterior incercase s-o reia, iar celalalt dupa multa suferinta cauzata de indecizia, ipocrizia si perfidismul oamenilor intalniti pana in acel moment.
Inceputul:
Doua poze de fiecare parte, o scurta descriere a fiecaruia. Toata lumea s-ar fi asteptat sa fie suficient. La fel si ei, dar surprize-surprize (fara Andreea Marin!) pt. ca n-a fost asa. Destinul le rezervase suficient de mult timp pt. a se cunoaste cu adevarat. Astfel au plecat impreuna in cautarea timpului pierdut, timp ce s-a dovedit a fi unul regasit cu fiecare zi ce trecea.
[Poate-o sa va intrebati de ce va spun aceasta poveste... Pur si simplu pt. a va impartasi bucuria si tristetea protagonistilor nostri, pt. a va reda speranta, pt. a va spune ca dragostea exista! Ea trebuie sa fie doar decoperita.]
Au urmat ore de discutii sterile considerate inutile. De ce? Pt. ca nu erau din aceeasi lume. Si totusi, printre cuvintele care nu duceau la nimic, un anume sentiment, usor ciudat isi facea simtita prezenta in mod inefabil. Si-au discutat, au discutat, au discutat pana.... a picat netul! A aparut de ambele parti un sentiment de neliniste pt. ca nu isi schimbasera inca id-urile de mess. "Oare cand va reveni netul? Ne vom regasi vreodata?". Asta era ceea ce gandeau amandoi, asadar telepatia deja functiona.
Pt. ca uneori viata iti rezerva surprize dintre cele mai placute si pe strada amorezilor nostri rasarise soarele.
Then... a new day has come, a new story will be written...
Dupa o noapte crancena in club s-a trezit cu gandul la interlocutorul virtual. Pam-pam! Minunea se intamplase: interlocutorul era on line! Momentul regasirii poate fi exprimat oricum, numai prin cuvinte asternute pe blog nu. De aici pana la schimbul de rigoare de id-uri de mess si de nr. de telefon n-a mai fost decat un pas. Unul sigur, apasat, ferm, pe care amandoi l-au facut in sincron!
In acest moment eroii nostri nu se gandeau decat la cine va face primul pas, cine va da primul semn, cine dintre ei va avea curajul sa spuna ce era de spus. Stim cu totii cat de greu e sa faci primul pas si la fel, precum ne spun legile firii, stim ca cel mai destept cedeaza, nu-i asa?
Asadar, privind pragmatic si-a luat inima-n dinti adica a tastat un simplu "Cat de mult ma iubesti?". In fata celuilalt monitor spasmele si contractiile corpului se jucau in voie. Dupa vreo ora de framantari apare si raspunsul: "Realizezi ce incerci sa-mi desenezi?". Restul e tacere...
P.S.: Pe principiul "Cand doi ce cearta al treilea castiga!", dragul nostru mess de toate zilele a castigat o noua iubire...